…baietii insarcinati cu scenariul, regia si implementarea caderii blocului estic ar fi avut o viata mult mai usoara. Sa luam doar cel mai recent exemplu de revolutie social(a) media, Ucraina, nu e nevoie sa mergem inapoi la primavara araba, sau la piata din Stambul.
In ’89 marea problema era ca nu puteai sa capacitezi multimi, nu aveai cum sa comunici ore de intalnire, planuri de actiune, etc. Dupa ce au inceput actiunea la Timisoara, cu alde Tokes, au avut o problema in a raspandi vestea despre ce se intampla acolo, iar pentru a crea masa critica de oameni necesara “revolutiei” a trebuit sa-l manipuleze pe Ceausescu sa convoace el insusi o mare adunare populara de sustinere a regimului (Piata Taksim, Piata Maidan, Piata Revolutiei).
Mai departe, scenariul s-a desfasurat aproape identic, e chiar trist sa vezi ca aceeasi vrajeala functioneaza brici dupa atatia ani. Protestatarii pasnici sunt batuti si impuscati de autoritati, se enerveaza si incep sa apara victime si din randul fortelor de “represiune”, lucrurile escaladeaza pana la punctul in care, sub presiunea opiniei publice (alimentata cu informatii dintr-o singura directie), dictatorul fuge, militia (fortele de represiune, acum democratice) se da cu poporul, armata intra in cazarmi (sau nici nu iese), toata lumea sare in sus de bucurie si jubileaza, a mai cazut un dictator.
Lista similitudinilor nu se opreste aici: si in Romania in 89 si in Ucraina in 2014, au murit oameni. La noi mai misterios, la ucrainieni mai transparent (poza cu protestatarul cu pusca cu luneta e foarte lamuritoare). Haosul (dez)informatiilor a functionat in ambele cazuri, nu conteaza de unde luai informatia, o puteai percepe oricum vroiai ca oricum nu aveai cum sa verifici daca aia care cadeau impuscati pe strada in Ucraina erau extremistii care luptau alaturi de fortele de ordine sau protestatari pasnici, precum nu puteai sa vezi nici cine tragea, vreun sniper de la Berkut sau vreun protestatar cu chef de Let’s Play God!
In 2013/2014, in Ucraina, manifestantii comunicau la fel de repede ca fortele de ordine si aveau monopolul asupra informarii opiniei publice din afara tarii prin valul de videoclipuri postate pe YT, FB si Twitter. A fost atat de simplu sa umble la coarda sensibila, cu toti oamenii disperati sa “contribuie” la caderea regimului dictatorial printr-un post, repost, hashtag, checkin, etc, tot arsenalul unui militant de birou care se respecta.
Probabil ca o sa treaca cativa ani pana vom afla ceva mai multe despre papusarii din spatele tuturor miscarilor de eliberare din ultimii 2-3 ani, dar un lucru e sigur: au lucrat pe acelasi scenariu prafuit pe care l-au folosit si in Romania in ’89.